Cu totii am observat – fie in viata noastra, fie in experientele apropiatilor nostri – cum survine un moment in povestile de iubire in care, fix atunci cand credem ca am cucerit pe cineva, iese la suprafata parca de nicaieri o teama indisolubila care ii ingrozeste pe cei doi parteneri.

Daca pana atunci totul parea numai lapte si miere, prevazand un final fericit pana la adanci batraneti, brusc ei incep sa se gandeasca serios la motivele pentru care relatia NU poate, NU va putea sau NU ar trebui sa mearga.

Acesta este momentul plonjarii in vizuina, in incercarea de a deveni invizibili.

Invizibili in fata fricii, nu a partenerului. Insa, aceasta frica, din pacate, ne poate ajunge oriunde, convingandu-ne de lucruri care pana ieri parca nu existau si care astazi ne-au acaparat, brusc, linistea. In acest timp, psihicul rational cauta scuze profunde care sa ne justifice baterea in retragere si, de cele mai multe ori,  chiar le gaseste:

  • “Ar putea fi mai bine cu altcineva…”
  • “Nu vreau sa renunt la…”
  • “Nu vreau sa-mi schimb viata…”
  • “Inca nu sunt pregatit…”
  • “Nu vreau sa fiu transformat fara sa stiu mai intai… cum voi fi/ce voi simti dupa aceea.”

Dr. Clarissa Pinkola Estés considera ca exista o explicatie foarte simpla pentru aceste situatii – la inceputuri, atunci cand invatam sa iubim cu adevarat, intelegem gresit unele lucruri. De aceea vedem in jur povesti de iubire pline de paradox, cand unul dintre indragostiti incearca sa fuga din relatie si, contrar asteptarilor, brusc relatia pare ca prinde si mai multa viata.

Aceasta este una dintre marile tragicomedii ale vietii… Ceea ce ne inspaimanta ne poate intari, ne poate vindeca.

In aceste momente, unii indragostiti au impresia ca fug de relatia cu celalalt, de iubire sau de presiunea pe care relatia o exercita asupra lor. Asa ca incep, in mod bizar, sa evite fix ceea ce inainte le provoca fericire. Inima nu mai bate nebuneste datorita sentimentelor de dragoste, ci din cauza nelinistii.

Ce provoaca aceasta stare?

Psihologia o numeste: teama de intimitate sau teama de implicare.

Unii dintre noi renuntam repede cand suntem pusi fata in fata cu acest obstacol, iar altii incearca sa il ignore o perioada. Altii incearca sa infrumuseteze povestea, sa o faca sa para altceva decat este. Dar, in final, se va ajunge la acelasi rezultat: fuga.

Motivul principal pentru care se intampla acest lucru este un fundament complet gresit cu care am crescut: “Vrem doar frumosul, si ne trezim fata in fata cu uratul.” Este o lupta inconstienta a sufletului cu eul, in care eul nu este niciodata pregatit pentru partile mai putin frumoase ale vietii, in general, desi sufletul tanjeste dupa ele. Deoarece tocmai aceste momente grele ale unei relatii te pot duce catre sentimente si mai profunde de iubire.

Fara o munca prin care sa fim pusi la incercare, transformarea nu este posibila si nici nu vom avea sentimentul unei satisfactii reale. Sa iubesti placerea e usor. Dar pentru a iubi cu adevarat trebuie sa fii un erou capabil sa-si stapaneasca propria frica

Toate scuzele de genul Inca nu sunt pregatit sau Imi trebuie timp pot fi acceptate, dar numai pentru scurta vreme. Adevarul e ca niciodata nu suntem pe deplin pregatiti si niciodata nu e momentul potrivit. Asa cum se intampla la orice plonjare in inconstient, vine o clipa cand fiecare trebuie sa inchida ochii si sa sara in abis. Daca n-ar fi fost asa, cuvintele erou, eroina sau curaj nici n-ar fi existat.” – Femei care alearga cu lupii, Dr. Clarissa Pinkola Estés

Tocmai de aceea majoritatea relatiilor, desi incepute cu totala bunavointa, incep sa se clatine atunci cand se face trecerea de la perioada roz, plina de distractie si placere, guvernata in special de hormoni, la cea profund ancorata in realitatea cotidiana.

Cand renunti la ideea ca iubirea trebuie sa continue numai in forma ei cea mai dulce si frumoasa:

Abia atunci incepe cu adevarat relatia cea mai responsabila, iar omul trebuie sa faca uz de toata intelepciunea, de toata priceperea sa. […] Exista in fiecare femeie si in fiecare barbat o parte din ei insisi care refuza sa accepte ca, in orice poveste de iubire, Moartea trebuie sa-si aiba partea sa. Pretindem ca putem iubi fara ca iluziile noastre despre iubire sa moara. Pretindem ca putem merge mai departe fara ca asteptarile noastre superficiale sa piara. Ne amagim ca putem continua fara ca entuziasmul si elanurile noastre sa se stinga vreodata. Or, in iubire, din punct de vedere psihic, totul de destrama – totul.” – Femei care alearga cu lupii, Dr. Clarissa Pinkola Estés

Singurul care se impotriveste acestei realitati este eul care incearca sa pastreze tot ce este frumos, hranindu-se cu iluzii si asteptari.

Acest mers al lucrurilor se aplica nu numai relatiilor dintre doi parteneri, ci si in relatiile dintre parinti si copii, mai ales in perioada adolescentei; atat in relatiile de scurta durata, cat si in cele de o viata. Relatia de iubire autentica necesita toate aspectele vietii, si nicio viata nu poate sa existe fara declinul a ceea ce a fost inainte: natura insasi pare moarta ca apoi sa reinvie intr-o alta forma, ziua este urmata de noapte. Totul se recreeaza neincetat.

In aceste momente in care intensitatea atractiei sexuale pare sa se degradeze, in care incepem sa remarcam partile slabe si mai putin atragatoare ale partenerului si nu il mai percepem ca pe un trofeu, abia atunci ni se ofera ocazia de a cunoaste iubirea. Dintr-o lume a fanteziei pasesti “intr-un univers al iubirii durabile, fata in fata, o iubire bazata in intregime pe devotament.

Iubirea are un pret. Cel al curajului.

Astfel, avand curaj si o rabdare salbatica, putem descifra ciclurile vietii sentimentale evoluand, in loc sa fugim. Si, astfel, orice indragostit poate deveni un adevarat “artizan al iubirii”, alegand sa traiasca dupa chemarea sufletului, nu a eului.

Femei care alearga cu lupii, Dr. Clarissa Pinkola Estés

Share: