Deseori oamenii mă întreabă de ce petrec timp cu ei? Este ceva în neregula cu mine? Nu am altceva de făcut? Pentru că par o persoanӑ destul de ocupatӑ și… destul de arogantӑ și inaccesibilӑ. Asta mă duce cu gândul la faptul că, fără să vrem, complexele noastre ne fac să devenim din persoane vulnerabile – persoane defensive: în loc să ne bucurăm real de prezența cuiva, începem să căutăm hibe.

Deci… de ce petrec timp cu oameni considerați sub nivelul meu – cum am mai auzit spunându-se  deseori? Pentru că, și dacă ar fi așa (după anumite standarde mai generale sau mai punctuale, dar la fel de înșelătoare și condiționate de n factori și circumstanțe), sunt un om capabil să transforme. Dedic timp și mă implic atât cât pare ok și non-invaziv ca să încerc să îmbunătățesc viața celor din jur. Salvator? Mama răniților? Le-am auzit pe toate…

De ce fac ceea ce fac?

Pentru că prefer să gândesc, decât să judec.

Nu cunoaștem adevărul din spatele oamenilor, ce îi motivează, ce îi macină, ce îi doare, ce îi bucurӑ, prin ce experiențe au trecut, dacă au traume sau vreo educație beneficӑ! Poate unii ar considera că sunt scuze. Eu… chiar le consider scuze, mai ales dacă acel om nu a primit ajutor. Sunt răni care ne țin pe loc.

Unii oameni se pot vindeca într-un mod rapid, altele mai greu… Așa că, da! Prefer să tratez cu blândețe, pe atât cât pot. Ce greșeală capitalӑ am făcut, în schimb, și nu o recomand? Această bunătate de a privi omenirea m-a făcut să dezvolt un sistem prin care acord șanse, un sistem care îmi spune că existӑ binele în fiecare om… și îmi ofer încrederea. Dar acest lucru este ideal dacă nu ar duce la experiențe inutile pentru unii, și consumatoare de energie și un non-sens implacabil – pentru mine.

Se spune că atât timp cât trăiești, înveți. Eu am așteptat 36 de ani să învăț să pun bariere, să fiu blândă, dar – păstrând distanța! Să spun Nu! fără să mă gândesc că l-aș putea răni pe celălalt, căci eu sunt mai aproape („Te iubesc, dar mă iubesc mai mult pe mine!”). Dacă un lucru mă rănește pe mine, este tot o agresiune asupra cuiva: a mea!

În final, am decis că pot face mult mai bine dacă am resurse interne mai bogate. Așa că, păstrând cu blândețe distanța faţӑ de oameni, acordându-le treptat încrederea și bunăvoința mea de a investi timp și energie în relația cu ei – acest obicei îmi oferă șansa de a strânge mult mai multe resurse pentru a le folosi în scopuri benefice. Altfel, nu aș face decât să primesc diverse lovituri și apoi aș pierde timp că să îmi refac starea de spirit. Pentru că, oricât de evoluați am fi, dezvoltӑm încă atașamente (cel puțin, eu o fac): de oameni, de idei… Atașamente mai mici sau mai mari… dar ele existӑ. Și aceste atașamente devin arme împotriva noastră dacă le lăsăm în mâna unor oameni nevindecați, ei înșiși în probleme, confuzi sau caracterizați de un spirit puțin mai… „malefic”.

Share: