„Imi tin ochii larg deschisi. Privesc cu atentie formele si culorile de sub mine, in timp ce ma tarasc in patru labe pe podea. Ating un covor si el ma atinge la randul lui. Totul mi se pare stralucitor si plin de viata.

Iau o lingura in mana mea micuta si lovesc cu ea o ceasca. Clinchetul produs imi desfata urechile. De fericire, tip din toate puterile! […] Sunt ridicat in brate si incep sa ganguresc. Scaldat in parfumul mamei mele, corpul meu se relaxeaza in bratele ei, iar eu ma umplu de fericire.

Ceva mai tarziu, simt o boare de aer rece care imi izbeste fata in tip ce ma tarasc prin gradina. Florile minunat colorate sunt mult mai inalte decat mine si tot felul de miresme se revarsa asupra mea. Smulg o floare si incerc sa musc din ea. Gura mi se umple de un gust amar…” – Calea luptatorului pasnic – Dan Millman

O plenitudine de senzatii feerice smulse dintr-o scena cotidina banala. Nimic nu se compara cu aceasta descriere minutioasa a unor efecte tactile si senzoriale miraculoase, un fragment care ne face sa ne reintoarcem la kilometrul zero al starii de fapt. Cand eram copii, fiecare lucru din jur ne fascina. Miracolul existentei ne inconjura in fiecare clipa, in orice loc. Nimic nu avea o explicatie, pentru ca nu asta ne interesa. Tot ce faceam era sa ne bucuram de A FI.

Urmeaza apoi perioada guvernata de intrebarea: „De ce?„. O etapa benefica, pentru ca atunci incepem sa intelegem lucrurile.

Dar, ca parinte sau ca orice fel de invatator, incepi sa nu mai acorzi atentie intrebarilor si raspunsurilor. Astfel, copii incep sa invete orice le spui. Cand cresc, ajung sa vada diferente intre ce le-ai spus si ce au descoperit singuri, traind. Asa ca, un copil nu are decat putine optiuni: ori iti intelege limita umana, fara a te condamna, ori incepe sa nege orice ii mai spui de astazi inainte. Incepe sa caute raspunsurile singur. Pana in momentul trist in care ajunge sa creada ca le stie deja.

Ne incarcam zilnic cu infomatii care de care mai eronate si mai inutile. Lucruri fara sens si fara vreo incarcatura morala, utila, functionala. Lucruri fara noima care incep sa ne striveasca deoarece zilnic viata merge inainte, si ne lasa captivi in gandurile noastre, in informatiile noastre, in prejudecati, in conceptii gresite, in judecati fara valoare, in minciuni de tot soiul. Si asa incepe alienarea. Fata de noi insine, si fata de cei din jur.

„Orice copil traieste intr-o Gradina stralucitoare in care simturile ii vorbesc direct, fara intermediul gandirii – fara convingeri, interpretari sau judecati de valoare.

Ai <<cazut>> din aceasta stare de gratie atunci cand ai inceput sa gandesti despre lucruri, cand ai inceput sa dai nume si sa cunosti. Nu doar Adam si Eva au cazut din Gradina Edenului, cu totii trecem prin acest proces. Nasterea mintii inseamna moartea simturilor.”

Ce putem face pentru a ne reintoarce la acea stare de vis? Sa redevenim acel copilas ingenuu. Poate ca asta nu ne va ajuta in viata profesionala, dar asta numai daca nu stim cum sa facem diferenta intre statutul de angajat, creator, angajator – si starea noastra interna, de fapt. Si asta se aplica fiecarui domeniu din viata noastra, fie ca apartine vietii sociale, sentimentale, familiale, etc…

Ceea ce facem noi nu ne defineste decat daca asta ne dorim. Ceea ce ne defineste ar trebui sa fie ceea ce suntem. Ceea ce simtim. Ceea ce gandim. Ceea ce facem este abia rezultatul final al acestei congruente: sa faci ceea ce gandesti. Sa spui ceea ce gandesti. Si gandirea sa fie rezultatul a ceea ce simti… Abia atunci cand intre aceste lucruri exista o armonie, ne reintoarcem in echilibrul original. Restul este doar o perceptie eronata a lumii asupra noastra, si a noastra asupra lumii.

„Daca ai fi copil, toate aceste lucruri ti-ar atinge pentru prima oara simturile: vazul, auzul, mirosul… Intre timp, tu ai invatat sa dai nume tuturor lucrurilor, incadrandu-le in categorii: <<Cutare e bun, cutare e rau, aia e o masa, asta e un scaun, aia e o masina, o casa, o floare, un caine, o pisica, o gaina, un barbat, o femeie, un apus de soare, un ocean, o stea>> . Lucrurile au inceut sa te plictiseasca pentru simplul motiv ca ele nu exista pentru tine decat in calitate de nume. Conceptele aride din mintea ta iti intuneca perceptia directa.”