Exista intrebari la care nu gasim niciodata raspunsuri. Si intamplari asupra carora omitem sa ne punem intrebari.

Fiecare curs al vietii este supus sortii sau liberului arbitru, alegerilor noastre. Dar oare ceea ce decidem, schimbarile care se produc in viata noastra (ca urmare a unor evenimente petrecute si ca urmare a ceea ce am invatat din ele) tin tot de soarta?

Exista oare, cu adevarat, o istorie prescrisa de la inceput pana la final? Sau singuri ne putem schimba cursul vietii daca ajungem sa intelegem lucrurile mai bine, daca alegem sa evoluam, sa iesim din carapacea obiceiurilor cotidiene si sa exploram invataturi noi, principii noi?! Se poate schimba ceva daca alegem sa urmam un alt stil de viata, daca incepem sa ne modificam modul in care gandim, modul in care traim si, mai ales, alegerile pe care le facem?

Ma uit in jur si realizez ca din ce in ce mai multi oameni sunt preocupati de sanatatea lor fizica, ceea ce ma bucura. Dar, din pacate, mai putin de cea mentala. Si sunt si mai putini cei care se preocupa de suflet.

Suntem supusi societatii si tindem catre lucruri materiale. Pana si relatiile dintre noi au devenit martori ai acestei politici de consum. Ne raportam la oameni ca la achizitii si criteriile dupa care ne ghidam sunt pur si simplu bazate pe aparente, pe placeri vizuale sau pe calcule matematice. Ceea ce este si mai straniu este ca putini dintre noi ajung la maturitatea de a realiza ca lucrurile ar trebui sa stea altfel.

In esenta, problema este aceasta: nu mai stim ce este bine si ce este rau.

Este rau a fi preocupat de bunastarea ta si a familiei tale? Probabil ca nu. Dar conteaza ce esti dispus sa faci pentru asta.

Sa exploatezi omenia si lipsa de mijloace ale altor oameni a caror “soarta” nu a fost atat de darnica ca a ta? Sa inseli increderea celor apropiati care sperau sa gaseasca in tine un surogat al relatiilor de familie sau prietenia la care de mult visa? Sa tradezi increderea celor care iti poarta de grija? Sa vinzi timpul celor care s-au ingrijit de tine la nevoie crezand ca ceea ce va leaga este reciproc si peren valabil? Sa furi mijloacele a mii de oameni care traiesc la limita subzistentei sperand sau pierzandu-si speranta pentru o viata mai buna?

Ce suntem dispusi sa facem, mai exact, pentru binele nostru?

Citim in carti din ce in ce mai mult despre centrarea pe sine, ca individ. Am inteles cu totii ca nu poti fi fericit pana nu te cunosti pe tine.

Deci, evident: nu poti face pe nimeni altcineva fericit daca tu nu esti fericit cu tine insuti!

Am inteles ca este nu numai normal, dar imperios necesar, sa iti aloci timp pentru dezvoltarea personala. Ca trebuie sa te rasfeti, sa ai grija de tine, sa fii atent la ceea ce mananci, la ceea ce iti doresti, sa traiesti fiecare zi ca si cum nu ar mai urma o alta, sa te bucuri de lucruri marunte, sa faci ceea ce simti, etc. Citim carti motivationale care ne invata sa luptam pentru ceea ce iubim, care ne invata sa ne descoperim puterea mintii si sa gandim pozitiv, sa cumulam intreaga noastra energie pe telurile noastre pentru ca doar astfel universul intreg va conspira la realizarea dorintelor noastre.

Dar, dincolo de aceste teluri, nu trebuie OARE sa tinem cont de cateva legi scrise si nescrise, de legi universale, de legile bunului simt, de legi pur si simplu – umane? De legi care, daca sunt incalcate, atrag dupa sine pedepse, nelinisti, frici, pierderea libertatii, a sanatatii sau a vietii? Si, daca nu suntem instruiti in acest sens al bunului simt, cum pot oamenii sa sa focuseze pe binele personal fara sa distruga universul celor din jurul lor?

Sa luam, spre exemplu, casniciile.

In acest caz, suntem martori ai dezvoltarii personale si martoti ai divorturilor.

Pentru ca partenerii nostri nu mai corespund dorintelor noastre actuale, si nu este corect fata de noi insine sa ramanem prizonieri intr-o relatie pe care nu ne-o mai dorim. Suntem indreptatiti sa accedem catre ceva mai bun, si sa nu avem remuscari daca lasam in spate familii destramate, copii lipsiti de un parinte, pentru ca asta inseamna sa lupti pentru fericire. Si, ca in orice razboi, exista victime colaterale nevinovate.

Asa ca: ne eliberam din relatii vechi ca sa intram apoi in relatii chiar si mai defectuoase, lipsite de orice noima. De ce se intampla asta?

Pentru ca nefericirea in relatie tine in mare parte si de nefericirea noastra personala. Te rupi de cineva, dar pleci in continuare cu aceeasi nefericire tacita si crescanda, doar ca sa te agati de alte persoane pe care ajungi sa le ineci in acelasi amar familiar. Si, ca sa nu ne simtim responsabili sau vinovati, dam vina pe soarta. Nu am avut noroc!

Ne centram pe noi si ne ascultam din ce in ce mai mult, ne gandim zi de zi la ce vrem, incercam sa ne descoperim, si nu renuntam la dorintele noastre pentru ca viata este scurta si nu se stie daca va mai veni vreodata ziua in care ne vom putea realiza toate aceste vise. Inecati intr-un egoism feroce, ne luptam cu noi insine pentru ca nu putem delimita linia fina intre ce trebuie si cat trebuie sa facem pentru noi fara sa ii afecteze pe cei din jur. Cum te poti focusa pe tine si pe nevoile tale cand alti oameni depind de tine in modul in care mereu ai functionat?

Nu ne invata nimeni noi modalitati de comunicare care sa ne ajute sa explicam ceea ce vrem fara sa ii ranim pe ceilalti. Nu ne invata nimeni cum sa investim in oamenii de langa noi, de aceea pare mult mai simplu si mai firesc sa ii schimbam pe cei din jurul nostru care nu mai corespund dorintelor noastre, fara sa ne gandim ca se pot si ei, la randul lor, transforma, si ca nimeni nu iti garanteaza ca vei mai gasi o relatie la fel de satisfacatoare ca cea pe care o ai deja.

Pentru ca speram la mai bine si citim ca, daca iti doresti cu adevarat, vom obtine. Si ca ceea ce iti doresti va ajunge la tine daca asta iti pui in minte. Atragem cu puterea gandului! Apoi citim ca este mai bine singur decat singur in doi.

Dar nimeni nu vorbeste depre reversul medaliei. Despre momente nefaste in care ajungi sa depinzi de oamenii din jurul tau. Devii dependent si neajutorat. Si singuratatea nu iti mai este de folos. Si nici centrarea pe propria persoana. Restul oamenilor la care ai renuntat din egoism, pentru a-ti urmari interesele meschine,  sau crezand sincer ca alegi o viata mai fericita alaturi de oameni noi, neatinsi de uzura timpului si a vorbelor, ei bine, ei erau singurii care acum puteau sa iti fie alaturi. Dar nu le-ai mai acordat timpul tau.

Ne cladim imperii fictive bazate pe nimic. Sau, din contra. Suntem dintre aceia care se centreaza pe ei tocmai prin consolidarea unei fortarete alcatuite din femei sau barbati care au pozitii sociale puternice, cu familii sus-puse, ne cladim vieti create din dorinta de avutie si de a ne pune la adapost de posibile drame. Nu tinem cont de sentimente, de pasiuni, ci suntem ghidati de un egoism feroce care ne poate incuraja sa ne folsim de oameni si de sentimentele lor. Ne gandim la mosteniri si la ce putem obtine in urma mariajului. Ne gandim la bani si la ce putem obtine cu ei. Facem copii ca sa consolidam aceasta ierarhie bolnava si perpetuam egoismul.

Nicicum nu este bine. De aceea ar fi mult mai simplu sa ne cunoastem real cum suntem pana in strafundurile noastre cele mai ascunse, sa invatam sa ne ascultam si sa ii invatam si pe cei de langa noi sa urmeze aceasta cale. Sa avem rabdare si sa invatam sa comunicam. Sa fim blanzi cu noi si cu cei din jur. Daca pentru tine va fi dificil sa te schimbi, imagineaza-ti cum va fi perceputa schimbarea ta din exterior. Ea poate fi luata drept detasare, indiferenta, abandon. Singuratatea trebuie asumata si inteleasa.

Concluzia: relatiile trebuie ingrijite in paralel cu centrarea pe sine.

Oamenii buni trebuie apreciati. Relatiile sincere trebuie valorificate la maxim si ingrijite cu deosebita atentie. Principiile de viata trebuie respectate. Idealul ar fi sa invatam sa mergem zilnic in calatoria vietii ghidati de legile umane ale bunului simt. Suntem fiinite sociale si, cu siguranta, am fi mult mai fericiti intr-o societate mai fericita, mai linistita, renuntand la nihilismul feroce care ne caracterizeaza.

***